Respiraţia abdominală (diafragmatică)

       

        Exerciţiile de respiraţie abdominală necesită exerciţiu pentru a fi bine însuşite. Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie abdominală să fie repetate câte 5-10 minute de 2 ori pe zi.

          După ce această tehnică este învăţată corect, exersată împreună cu psihoterapeutul şi apoi pe cont propriu, zilnic, după aproximativ 3 săptămâni poate fi folosită în momentele în care creşte anxietatea şi are efect de calmare.

          Când respirăm abdominal, prin mişcarea diafragmului, este stimulat nervul vag, care eliberează acetilcolină, care anihilează efectele adrenalinei din panică sau anxietatea acută. Respiraţia abdominală are efectul unui “Xanax intern”, adică scade anxietatea.

Cum se face respiraţia abdominală?

1.     Se pune o palmă pe piept şi o palmă pe abdomen.

2.     Se inspiră lent, încet şi profund, mărind abdomenul în inspir (palma lipită de abdomen trebuie să fie împinsă inainte de mişcarea abdomenului, în timp ce palma de piept trebuie să rămână imobilă)

3.     Se face o pauză scurtă după inspir (de 3-4 secunde), apoi se expiră lent

4.     După expir se face o pauză scurtă (de 3-4 secunde), apoi se reia inspirul lent, încet şi profund, aşa cum este descris la punctul 2.

O atitudine de inima plina de apreciere

Persoanele care au o abordare optimistă, pozitivă și apreciativă a vieții ating un nivel general superior de satisfacție și împlinire, în comparație cu cei care adoptă o atitudine negativă și defetistă față de ceea ce li se întâmplă.
Oamenii de succes din toate domeniile se deosebesc de ceilalți prin abilitatea lor fenomenală de a găsi puncte tari acolo unde alții au capitulat demult, lăsându-se pradă disperării.

Înregistrări - 50 de minute cu Plesu si Liiceanu

Va recomand sa urmariti emisiunile lui Plesu si Liiceanu.

Daca nu le-ati vizionat, le puteti vedea AICI

“În spital trebuie să fie întotdeauna personal fără restricţii de conştiinţă?”

Această enormitate este susţinută de avocata Iustina Ionescu, într-un interviu publicat în Evenimentul Zilei: “În spital trebuie să fie întotdeauna personal fără restricţii de conştiinţă”, referindu-se la refuzul ginecologilor de a face avorturi în anumite perioade ale anului (înainte de Crăciun, de Paşte).

Această discuţie a plecat de la refuzul doctorului Tarek de a realiza un avort, acesta invocând propriile motive religioase. Ceea ce nu au elucidat însă ziarele româneşti:

• "femeia fusese programată pentru o întrerupere de sarcină". Ce medic o programase? În nici un caz dr. Tarek, acest medic NU o putea programa pentru o manevră care contravenea credinţelor lui.

• "Medicii i-au provocat avortul cu ajutorul unor injecţii." Cum se numeau respectivii medici? Iarăşi, nu avea cum sa fie vorba de acel Dr. Tarek.

Cât despre discuţia pro şi contra avort... aceasta este interminabilă, într-o ţară în care majoritatea populaţiei (90%) se declara creştini si tot majoritatea sunt pro avort.

       De vreme ce această avocată îşi doreşte ca în spitale să existe întotdeauna personal fără restricţii de conştiinţă, adică medici care să omoare, în loc să salveze vieţi, ar fi interesant de aflat poziţia dânsei faţă de eutanasie.
       Totuşi, nu putem avea pretenţia la o părere obiectivă despre uciderea unei fiinţe umane, pentru că Iustina Ionescu lucrează la Centrul Euroregional pentru Initiative Publice, care este o organizatie pro-avort. Mai mult, dansa este si ''legal fellow'' al reprezentantei locale a Center for Reproductive Rights din New York, o alta organizatie majora pro-avort. Dumneai este şi activistă ACCEPT, o organizaţie care apără încearcă să promoveze “drepturile” persoanelor homosexuale. Este de înţeles, în acest caz, de ce doreşte lipsa oricărei conştiinţe morale la personalul medical din România.

Ce inseamna sa fii paranoic?

Termenul de "paranoic" se poate referi la:

- tulburarea de personalitate paranoica sau trasaturi de personalitate paranoica

- tulburarea deliranta (cu vechea denumire "paranoia")

- un anumit subtip de schizofrenie, cel paranoid

- tulburarea de involutie paranoica

- tulburarea psihotica cu trasaturi paranoice din cadrul etilismului cronic

Cel mai adesea, folosim termenul de "paranoic" atunci cand ne referim la o tulburare de personalitate paranoica sau la trasaturi de personalitate paranoica, in cazul in care nu sunt indeplinite toate criteriile pentru o tulburare de personalitate.

Persoanele cu tulburare de personalitate paranoica sunt antipatizate de cei din anturajul lor, sunt inadaptate si sfarsesc prin a intra in conflict cu majoritatea persoanelor cu care intra in contact.

Dar ce inseamna tulburarea de personalitate paranoica?

Tulburarea de personalitate paranoică se caracterizează prin tendinţa generalizată şi nejustificată, care se manifestă în diverse contexte, de a interpreta acţiunile altor persoane ca fiind orientate în mod deliberat pentru a-l umili sau ameninţa pe cel în cauză. Are ca dominante structurale orgoliul şi interpretativitatea, manifestate din tinereţe, alături de abilităţile relaţionale selective. Suspiciunea şi lipsa de încredere în cei din jur sunt întreţinute de o stimă de sine exagerată, care cultivă raporturi interpersonale sărace şi mereu problematizante. 

Indivizii manifestă neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii, ale căror intenţii sunt interpretate ca rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există nici un motiv de îngrijorare. Sunt exagerat de suspicioşi, tinzând să testeze deseori fidelitatea partenerilor sau autenticitatea datelor, faptelor şi situaţiilor prezentate. Au dubii nejustificare referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau colegilor. Ei tind să fie anxioşi, distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac adeseori “din ţânţar armăsar”. Poartă pică tot timpul şi sunt implacabili faţă de insulte, injurii sau ofense. În situaţia în care greşesc, heteroatribuie eşecul, ceilalţi sunt întotdeauna acuzaţi de intenţii malefice sau conduite ostile, prin mecanisme proiective. 

Cu alte cuvinte, paranoicul nu isi poate accepta propria agresivitate si invidie si atunci o proiecteaza asupra altora., ajungand sa creada in propriile lui proiectii. Multi cred ca paranoicul minte atunci cand ii acuza pe ceilalti de intentii rauvoitoare, dar de fapt paranoicul nu isi da seama in mod constient ce face, atunci cand proiecteaza. Asta nu inseamna ca nu este predispus sa minta sau sa isi atribuie merite care nu ii apartin, ba chiar dimpotriva.

In general, paranoicii sunt evitati si respinsi din grupul din care incearca sa faca parte, pentru ca nimeni nu este dispus sa suporte in mod cronic acuzele nefondate ale paranoicului, suspiciozitatea cronica, invidia, rautatea si rigiditatea pe care le manifesta acesta. Combativitatea şi tenacitatea se manifestă cu o elocvenţă surprinzătoare mai ales în apărarea drepturilor personale. Cu un simţ particular al interesului personal pentru care luptă cu o hotărâre nestrămutată, cel în cauză pare un excentric litigios sau, în cel mai bun caz, un colecţionar de injustiţii. În tendinţa de a obţine tot ceea ce crede că i se cuvine, el apelează la toate forurile justiţiare reale şi imaginare, expunându-şi argumentaţia logică, a cărei premisă, îndoielnică sau falsă, este însă atent disimulată. Rezonanţa afectivă redusă le conferă o conduită rece, detaşată, distantă. 

Tendinţa de autovalorizare şi atitudinea auto-referenţială sunt obiectivate prin starea de continuă alertă şi apelul la exemplul personal: îşi subliniază mereu calităţile şi realizările, printr-un apel continuu la posibilităţile şi acţiunile sale. Chiar si atunci cand este incompetent, paranoicul va incerca sa creeze o masca de falsa competenta si se va teme sa nu ii fie descoperite slabiciunile.

Pe fundalul autoaprecierii şi supraestimării, persoana paranoiacă dezvoltă fantezii de omnipotenţă şi supravalorizare, pe care le prezintă ca atare sau cu o discretă disimulare. Atunci cand aceste fantezii de supraestimare sunt insotite de o slaba pregatire, in realitate, paranoicul isi va declansa mai accentuat mecanismele de aparare si comportamentul inadaptat.

Shapiro descria caracterul paranoid ca fiind rigid, preocupat de chestiuni referitoare la voinţă şi autocontrol, cu idei rigide referitoare la bine şi rău şi cu standarde excesiv de înalte. Atunci când individul cu trăsături paranoide nu reuşeşte să îndeplinească aceste standarde, resimte ruşine, pe care Shapiro o descrie ca fiind o ameninţare internă şi astfel este pus în acţiune mecanismul de apărare numit proiecţie, prin care ameninţarea este proiectată în exterior, sub forma credinţei că ceilalţi cred lucruri rele sau manifestă rea-voinţă faţă de individul paranoid. Odată ce ameninţarea este identificată în exterior, se realizează o mobilizare suplimentară, în sensul intensificării vigilenţei, suspiciozităţii şi antagonismului defensiv împotriva acesteia.

Tot Shapiro (1981) a identificat trăsăturile narcisistice ale tulburării de personalitate paranoice. El a văzut sentimentele de grandoare şi de aroganţă ca o compensare a sentimentelor de ruşine, de insignifianţă. A descris preocuparea constantă a persoanelor cu trăsături paranoide faţă de persoanele cu rang sau autoritate superioare, care pot constitui o ameninţare în sensul că pot să îi minimalizeze şi să îi facă să se simtă neputincioşi. Personalităţile paranoide fac mereu referire la statut şi rang, tocmai din cauza sentimentelor acute de inferioritate, ruşine şi slăbiciune. De exemplu, o pacienta cu o astfel de tulburare de personalitate facea mereu apel la diferenta dintre "concurs" (cand sunt mai multi concurenti) si "examen" (cand e un singur concurent) pentru a-si compensa rusinea unei slabe pregatiri profesionale si faptul ca ocupase un post prin frauda, platindu-l prin spaga.

Atunci când îi sunt ameninţate sentimentele, caracterul paranoid se retrage într-o stare de hiperrigiditate, mobilizându-şi mecanismele de apărare şi devenind şi mai rigid. Proiecţiile sale pot să nu fie exact duplicatul ameninţării interne, dar rezultă din îngrijorările tipice pe care caracterele rigide le folosesc drept mecanisme de apărare. Aceste îngrijorări se referă la a fi dispreţuit, umilit sau controlat de ceilalţi, a fi prins în capcană sau a fi prejudiciat. Caracterul rigid al persoanelor paranoide le face să fie admirative şi pline de respect faţă de figurile cu autoritate, dar, în acelaşi timp, le face să opună rezistenţă, să fie defensive şi pline de resentimente.Astfel, ei au o atitudine excesiv de lingusitoare fata de persoanele cu rang ierarhic superior, dar concomitent le antipatizeaza si nu suporta sa le faca nici un fel de observatie, mai ales referitoare la propria incompetenta, pe toate interpretandu-le ca "persecutii".

Sentimentul de coerenţă

Sentimentul de coerenţă se referă la atitudinea de bază a unei persoane, care o ajută să prelucreze în mod pozitiv stresorii cu care se confruntă. Sentimentul de coerenţă are trei componente: capacitatea de înţelegere, capacitatea de a face faţă problemelor şi existenţa unui rost, a unei semnificatii. 

Capacitatea de înţelegere se referă la faptul că stimulii externi sau interni întâlniţi pe parcursul vieţii sunt consideraţi explicabili şi predictibili.

Capacitatea de a face faţă problemelor se referă la convingerea persoanei de a putea rezolva eventualele dificultăţi care pot apărea, fie prin mijloace proprii, fie apelând la resurse externe.

Existenţa unui rost, a unei semnificaţii este o „caracteristica esentialmente cognitiva, ce exprima modul persoanei de a percepe, judeca si interpreta lumea si pe sine" (Antonovski, 1987). Se referă la faptul că sarcinile de zi cu zi sunt considerate a avea un sens, un scop, deci implicarea în rezolvarea lor este justificată.

După Antonovsky un om marcat de un puternic sentiment de coerenţă reacţionează la cerinţe (stresori) identificându-le ca provocări şi activându-şi resursele de rezistenţă. Un sentiment de coerenţă slab dezvoltat duce dimpotrivă la perceperea cerinţelor ca pe o suprasolicitare.

Cu cât este mai dezvoltat simţul coerenţei, cu atât mai mare este posibilitatea de a depăşi stressorii cu succes şi cu efecte pozitive asupra sănătăţii.

Daca doriti sa downloadati de pe youtube un videoclip (sub forma de mp3 sau mp4), folositi urmatorul link:

http://deturl.com/

Rezilienţa

Este simplu, pentru oricare dintre noi, sa fie optimist atunci cand toate ii merg bine.

Dar ce facem cand lucrurile nu ne ies asa cum ne dorim?

In astfel de momente, este pusa in miscare rezilienţa. Ca resursă terapeutică, rezilienţa este o adaptare psihologica pozitiva in fata unui factor stresor semnificativ ce afecteaza dezvoltarea si chiar supravietuirea. Autorul conceptului de rezilienţă (în domeniul psihologic) este Boris Cyrulnik.

Rezilienţa se referă la aspectele care ne ajută să supravieţuim adversităţilor, traumelor, tragediilor, ameninţărilor sau altor stresori şi să ne continuăm viaţa cu un sentiment de control, competenţă şi capacitate.

Unul dintre pionierii etologiei franceze, Boris Cyrulnik, care este şi neuropsihiatru, psihanalist, psiholog şi autorul unui mare număr de lucrări de specialitate, are ca principală preocupare conceptul de rezilienţă - capacitatea de a putea depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave - boală, doliu, viol, tortură, atentat, deportare sau război

Cercetările indică faptul că rezilienţa este mai mult decât simpla adaptare la condiţiile adverse sau simpla supravieţuire. O persoană nu demonstrează rezilienţă în ciuda condiţiilor adverse, ci tocmai datorită acestora. Experienţa stresului extrem poate ajuta persoana să descopere puncte forte de care nu era conştientă, să realizeze lucruri de care nu se credea capabilă.

Sindromul picioarelor nelinistite (Sindromul Ekbom)

Sindromul picioarelor nelinistite se caracterizeaza prin senzatii neplacute la nivelul picioarelor, care apar in repaus si sunt ameliorate de miscare. Este destul de frecvent intalnit, afectand aproximativ 10-15 % din populatia generala, cel mai adesea fiind intalnit la adulti si la varstnici.
In unele cazuri, nu se cunoaste cauza acestui sindrom, in altele au fost descoperite: uremie crescuta, deficienta de fier, neuropatie periferica (diabet zaharat sau alcool), radiculopatie lombosacrata, hipotiroidism, hipertiroidism, artrita reumatoida, deficienta de acid folic, porfirie sau tratamentul cu antipsihotice clasice, sulpirid, metoclopramid sau litiu. Se presupune ca sindromul picioarelor nelinistite (SPN) este strans legat de scaderea dopaminei care are loc seara. Fierul este implicat in producerea dopaminei, astfel explicandu-se corelatia SPN cu deficienta de fier. Exista cercetari care sustin si implicarea unei componente genetice in acest sindrom.

Tratament
1. Modificarea stilului de viata:

• evitarea tutunului, alcoolului, cafeinei
• exercitii fizice regulate, dar nu seara, inainte de culcare
• instituirea unei rutine a somnului (culcatul si sculatul la aceleasi ore, fara a dormi in timpul zilei)
• evitarea medicamentelor care pot cauza sindromul picioarelor nelinistite
• evitarea meselor tarzii
• efectuarea unei bai calde seara sau consumul unei cesti cu lapte cald

2. Tratament farmacologic:

• agenti dopaminergici: ropinirol, pramipexol
• carbamazepina, gabapentin
• antialgice
• benzodiazepine
• suplimente cu fier

Cele 7 principii ale lui Viktor Frankl

1. Suntem liberi sa ne alegem atitudinea fata de tot ceea ce ni se intampla.

2. Putem sa ne implinim vointa de sens angajandu-ne in mod constient in slujba valorilor si scopurilor semnificative.

3. Putem gasi sens in toate momentele vietii.

4. Putem invata sa ne dam seama atunci cand muncim impotriva noastra.

5. Putem sa ne privim pe noi insine de la distanta si sa castigam profunzime si perspectiva, putem si sa radem de noi insine.

6. Putem sa ne schimbam focalizarea atentiei atunci cand ne concentram cu situatii dificile.

7. Putem sa tindem dincolo de noi insine si sa schimbam lumea.

Sens, alegere

Intre stimul si raspuns exista un spatiu.
In spatiul acela se afla libertatea si puterea noastra de a alege raspunsul.
In acest raspuns se gaseste cresterea si fericirea noastra.

"Unui om i se poate lua totul, in afara de un singur lucru: ultima dintre libertatile umane - aceea de a-si alege atitudinea in orice concurs de imprejurari dat, de a-si alege propria cale."

Viktor Frankl - "Man's Search for Meaning"

Avem in fiecare moment din viata de facut o alegere. Si fiecare alegere pe care o facem batatoreste o cale in interiorul nostru. De fiecare data cand alegem binele, facem ca urmatoarea alegere a binelui sa fie mai usoara, ne eliberam din cursele inselaciunilor si ale patimilor. De fiecare data cand alegem binele, alegem viata, ne simtim revigorati, imputerniciti. De fiecare data cand alegem sa actionam in virtutea egoismului nostru ne simtim goliti, in ciuda eventualului succes sau resurse materiale acumulate.

Indiferent ce alegem, totalitatea alegerilor noastre sfarsesc prin a ne deveni caracterul.

Indiferent ce am ales pana in momentul de fata, este intotdeauna loc de intoarcere catre viata.

         "Libertatea inseamna ca fiecare este responsabil pentru propriile alegeri si fapte, pentru propria-i situatie de viata."

Irvin Yalom

Un psihiatru bun

Psihiatrul este medicul care se ocupă de tulburările psihice, dar poate oferi, atunci când este nevoie, şi consiliere în situaţiile de viaţă cărora simţim că nu le putem face faţă sau poate face psihoterapie, dacă are şi această specializare. Nu toţi psihiatrii sunt şi psihoterapeuţi, dar cei care sunt au posibilitatea să aleagă, în funcţie de nevoile pacientului din faţa lor, dacă terapia aleasă va fi una prin medicamente psihotrope, una prin vorbe (psihoterapie) sau ambele.

Mulţi oameni se feresc să apeleze la un psihiatru şi asta din cauză că la noi în ţară încă persistă eroarea că “dacă te duci la psihiatru eşti nebun”. În alte ţări, este o responsabilitate asumată faţă de propria sănătate psihică vizita la psihiatru. Oricare dintre noi poate avea anumite supărări sau stresuri care să îi depăşească posibilităţile de a le face faţă. Tocmai pentru a preîntâmpina o stare cronică de depresie, anxietate sau alt tip de decompensare, este bine să cerem din timp sfatul unui psihiatru.
De exemplu, atunci când suntem temători sau anxioşi în public, când ne simţim inima bătând cu putere, sau avem o senzaţie de nod în gât, însoţită de tremor, ameţeală, senzaţie de cald sau rece, este posibil să avem o problemă legată de anxietate.
Atunci când suntem trişti cea mai mare parte a zilelor şi ni se pare că viaţa nu mai are sens, că orice am face este în zadar, că nu suntem buni de nimic, că cei din jur ne consideră incompetenţi şi vedem viitorul doar în culori sumbre, când nu mai avem nici un chef de lucrurile care înainte ne plăceau, este posibil să avem o problemă din spectrul depresiei.
In astfel de situaţii, avem nevoie de un psihiatru bun.

Dar ce înseamnă ca un psihiatru să fie bun?

Cel mai adesea un psihiatru bun, ca orice medic bun, este unul despre care primim recomandări bune, adică unul care a mai fost “verificat” de cunoştinţe, rude, amici, prieteni, colegi şi i-a ajutat cu succes. Primul criteriu este aşadar cel al eficienţei. Indrăzniţi să vă documentaţi asupra mecanismului de acţiune al medicamentelor şi puneţi întrebări psihiatrului vostru, atât despre problema care vă aduce la el, cât şi despre medicamente, despre ce se întâmplă în creierul nostru şi despre cum vă poate el ajuta.
Al doilea criteriu este cum te face să te simţi. Dacă medicul psihiatru se comportă ca un “tătuc” pe moşia proprie, dacă îţi vorbeşte de sus şi nu ţine cont de ceea ce îi spui, sau dacă îl simţi mai depresiv şi mai angoasat decât tine, este un semn că nu a reuşit să îşi rezolve propriile probleme. Eu personal prefer o persoană echilibrată, care să aibă de dăruit în relaţia terapeutică.
Cred că oricare dintre noi ar dori ca atunci când merge la orice fel de doctor să poată stabili o relaţie bună, să se simtă ascultat, înţeles, sprijinit şi ajutat. Dar în cazul unui psihiatru, modul în care se poartă cu pacienţii este şi mai important, pentru că, spre deosebire de alte specialităţi medicale, psihiatria se ocupă de sufletul omului.
Oricând putem lua o pastilă care ne reglează ritmul în care bate inima sau tensiunea arterială, acest lucru îl putem face indiferent care a fost relaţia cu medicul care ne-a prescris acel medicament. Dar atunci când avem deja o grămadă de temeri, când anxietatea ne face să ne simţim vulnerabili, este mult mai important să ne simţim acceptaţi şi înţeleşi, fără a fi judecaţi.
Al treilea criteriu este cât de deschis este faţă de multiplele faţete pe care le poate avea o problemă psihică şi, implicit, faţă de posibilele abordări terapeutice. De exemplu, dacă un pacient este profund religios, creştin ortodox, poate să fie o problemă dacă psihiatrul îi spune că depresia lui este strict o problemă legată de un dezechilibru al neurotransmiţătorilor din creier. Este esenţial ca psihiatrul să poată privi persoana care îi solicită ajutorul ca pe un întreg şi nu doar ca pe o etichetă sau un diagnostic – “depresie” sau “anxietate”. Ne place să fim acceptaţi şi înţeleşi în totalitatea noastră, ca persoane.
Al patrulea criteriu se referă la o temeinică documentare a celor mai bune şi mai recente metode terapeutice. Psihiatrii au şi ei, ca oamenii din orice profesie, viziuni diferite, moduri de a gândi diferit şi chiar şcoli de formare diferite. Psihiatria, spre deosebire de alte specialităţi medicale, s-a schimbat mult în ultimii ani, atât ca sistem de clasificare al bolilor, cât şi ca tratament. Cărţile şi metodele de tratament s-au schimbat cu timpul. Experienţa poate fi cel mai bun profesor, dar este de preferat un psihiatru cu o educaţie solidă, care este pasionat de ceea ce face şi caută mereu ce este nou în domeniul lui, unul care se perfecţionează continuu.
Al cincilea criteriu este modul în care oferă feedback. Vă face să vă simţiţi că a înţeles exact ceea ce i-aţi spus? Vă pune întrebări ca să se asigure, în acest sens, reformulează, vă cere la rândul lui un feedback ca să se asigure că a înţeles corect? Cei mai mulţi psihiatri care au şi o formare psihoterapeutică vor proceda astfel, ceea ce până la urmă oglindeşte respectul reciproc care este normal să existe într-o relaţie terapeutică.

Pe măsură ce se vor extinde şi la noi în ţară clinicile particulare, pacienţii vor învăţa să îşi ceară drepturile, să îşi clarifice ce doresc, iar atitudinea atotsuficientă a medicilor care se comportă ca un stăpân pe moşie o să fie înlocuită de o atitudine centrată pe client, plină de empatie şi colaborare. De altfel, acest proces a şi început la noi în ţară, o dovadă în acest sens fiind unele clinici particulare care se extind, în timp ce unele spitale de stat se închid, se restrâng sau se restructurează.

Cariprazina (RGH-188)

Cariprazina (RGH-188) este un nou antipsihotic descoperit in 2003 de cercetatorii de la Gedeon Richter, firma producatoare de medicamente din Ungaria.
Se presupune ca mecanismul de actiune al cariprazinei ar fi agonismul partial receptorilor dopaminergici D3 si D2, cu o afinitate mai mare pentru receptorii D3. In plus, cariprazina are o afinitate de legare relativ redusa pentru receptorii serotoninergici 5HT2c si histaminergici H1.
Actualmente, este in studii de faza III pentru schizofrenie si mania din tulburarea bipolara, si in studii de faza II pentru depresia bipolara.
Din cauza afinitatii sale pentru receptorii dopaminergici, a fost luat in calcul rolul sau si in tulburarea depresiva majora (depresia unipolara) si se presupune ca ar putea avea un potential antiabuz in dependenta de cocaina.

Pare a fi destul de apropiat de aripiprazol prin:
- mecanismul de actiune, de agonism partial al receptorilor dopaminergici
- puterea antipsihotica destul de slaba comparativ cu alte antipsihotice
- faptul ca determina, ca efect secundar, akatizie (senzatia subiectiva de neliniste interioara)

Spre deosebire de aripiprazol insa, pare a fi destul de sedativ.

Terapia comportamentala rational-emotiva, precursoare a psihoterapiei cognitiv-comportamentale

Terapia comportamentala rational-emotiva se bazeaza pe conceptul conform caruia emotiile si comportamentele rezulta din ganduri. Prin modificarea gandurilor, putem modifica modul in care ne simtim sau ne comportam.
Albert Ellis a pus bazele terapiei comportamentale rational-emotive in anii '50.
Ceea ce oamenii gandesc, presupun sau cred despre propria persoana, despre ceilalti si despre lume in general determina modul in care se simt si actioneaza.
Ceea ce credem despre o situatie ne face sa ne simtim intr-un anumit fel (tristi, veseli, increzatori, deprimati, anxiosi, furiosi). Interpretarea pe care o dam situatiei (si nu situatia in sine) determina sentimentele si modul in care actionam.
Terapia comportamentala rational-emotiva a lui Ellis este precursoarea terapiei cognitiv-comportamentale a lui Aaron T. Beck.

Terapiile cognitiv-comportamentale sunt utile pentru tratamentul depresiei, al tulburarilor anxioase, al tulburarilor de alimentatie, al adictiilor, al disfunctiilor sexuale, a tulburarilor de personalitate si pot fi un ajutor eficient si in tulburarea bipolara si chiar schizofrenie, insa in aceste ultime 2 cazuri este necesara si administrarea medicatiei de fond, in paralel cu psihoterapia.
Exista si terapie de cuplu sau de familie de orientare cognitiv-comportamentala, precum si abordari specifice pentru persoanele care sufera de durere cronica, de cancer sau de alte probleme cronice de sanatate, dizabilitati fizice sau mentale.

Terapia cognitiv-comportamentalǎ

           Persoanele cu anxietate, depresie şi alte tulburǎri emoţionale, prin schimbarea modului în care gândesc şi se comportǎ, pot sǎ îşi schimbe modul în care se simt. Terapia cognitiv-comportamentalǎ se adreseazǎ gândurilor care sprijinǎ punctele de vedere negative şi comportamentelor derivate din aceste credinţe. Gândurile şi comportamentele au loc într-un mod interdependent, astfel cǎ ambele trebuie ţintite dacǎ se doreşte modificarea felului în care ne simţim.

            Gândurile au un impact enorm asupra sǎnǎtǎţii noastre mentale.

            Terapia cognitivǎ nu este ceva simplist, ca gândirea pozitivǎ, care prezintǎ riscul de a fi contrazisǎ de realitate. Terapia cognitivǎ este mai degrabǎ un mod de a gândi cumpǎtat, în care se pun în balanţǎ credinţele disfuncţionale (care stau la baza emoţiilor negative şi a disconfortului produs de acestea) cu credinţe raţionale, adaptate şi funcţionale.

            Gândirea umanǎ este complexǎ, unele din credinţele de bazǎ sau tiparele de gândire în virtutea cǎrora omul acţioneazǎ pot avea o vechime de ani de zile, uneori din copilǎrie.

            “Gândurile automate” (termen inventat de Aaron T. Beck) sunt gânduri care “rǎsar” (pop-up) în minte şi sunt pline de emoţii. Nu suntem pe deplin conştienţi de aceste gânduri, dar putem învǎţa sǎ le identificǎm şi sǎ le numim.

            Dacǎ o persoanǎ suferǎ de anxietate, depresie sau alte emoţii negative, gândurile automate care stau la baza acestor moduri de a se simţi sunt negative şi nerealiste. Identificarea gândurilor automate negative stǎ la baza înţelegerii şi depǎşirii dificultǎţilor.

            Terapia cognitiv-comportamentalǎ se bazeazǎ pe teoria conform cǎreia nu evenimentele prin ele însele ne supǎrǎ, ne “dau peste cap” emoţional, ci semnificaţia pe care le-o atribuim.

Smerenia din perspectiva lui Nicolae Steinhardt ( Monahul Nicolae)

"Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
Acum stiu, am aflat si eu… “

Nicolae Steinhardt  ( Monahul Nicolae)

Inmultirea talantilor

„concentraţi-vă pe o singură ţintă: aceea de a dobîndi, în domeniul care vă interesează, o competenţă solidă, incontestabilă, greu de concurat. Pentru asta trebuie, evident, să alegeţi un domeniu pe care să-l frecventaţi cu bucurie, adică un domeniu ale cărui inevitabile corvezi să vă amuze…” (Andrei Plesu)

Putem avem chemare catre ceva in sensul de a avea talent (daca este vorba de arta) sau har (daca este vorba despre preoti, medici), adica un dar, un talant, o charisma. Insa chemarea implica daruire de sine si renuntarea la pretentii, confortul propriu, egoism.

Un film care iti schimba starea de spirit in 15 minute :-)

Un film care transmite un mesaj extraordinar si ne reaminteste ce transformari pot face oamenii prin cuvintele lor. Filmul "Validation", cu o durata de un sfert de ora, a participat la 34 festivale de film si a castigat 17 premii. Un film scurt despre ce se intampla cu oamenii atunci cand cineva crede in ei, atunci cand cineva vede partea pozitiva din ei si potentialul pe care l-ar putea atinge.

Enjoy!

Doi lupi

O bătrână Cherokee îi spune nepotului său despre o luptă care se dă în ea. Este o bătălie între 2 lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios,minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…

Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă:

“Şi cine va câştiga această bătălie?”

Bătrâna Cherokee i-a răspuns simplu:

“Cel pe care îl hrănesc.”

ortopsihiatria

Ortopsihiatria este o ramura a psihiatriei axata pe:
- corectarea tulburarilor mintale si comportamentale incipiente si "la limita" cu normalul, mai ales la copii si tineri
- dezvoltarea tehnicilor de promovare a sanatatii mintale si a cresterii si dezvoltarii emotionale armonioase.

Ortopsihiatria implica colaborarea dintre psihiatrie, psihologie si asistenta sociala psihiatrica.

"Don't aim at success - the more you aim at it and make it a target, the more you are going to miss it. For success, like happiness, cannot be pursued; it must ensue, and it only does so as the unintended side-effect of one's personal dedication to a cause greater than oneself or as the by-product of one's surrender to a person other than oneself. Happiness must happen, and the same holds for success: you have to let it happen by not caring about it. I want you to listen to what your conscience commands you to do and go on to carry it out to the best of your knowledge. Then you will live to see that in the long run - in the long run, I say - success will follow you precisely because you had forgotten to think of it."

Viktor Frankl (1905 - 1997)

"Man's Search for Meaning"

Profeţia autoîmplinitǎ

Ceea ce credem despre noi în forul nostru interior sfârşeşte prin a deveni realitate.
Gândurile noastre, convingerile bine înrǎdǎcinate, percepţia pe care o avem despre propria persoanǎ ne pot da avânt sau ne pot pune piedici.
Avem însǎ posibilitatea de a alege ceea ce gândim. Putem gǎsi contraargumente, gânduri alternative şi le putem pune în balanţǎ cu credinţele mai puţin funcţionale. Stǎ în puterea noastrǎ sǎ ne modificǎm dialogul interior astfel încât sǎ fim eficienţi.
Gândirea poate fi restructuratǎ printr-un dialog intern raţional pozitiv.
Aceasta presupune atât percepţia onestǎ a realitǎţii, asumarea responsabilitǎţii, cât şi auto-încurajǎrile.

Ne asumăm propriile decizii?

            Scopul psihoterapiei este schimbarea, iar schimbarea terapeutică, dacă este reală, se exprimă prin acţiune, nu prin cunoaştere stearpă, intenţie sau visare cu ochii deschişi.

Fiecare dintre noi este principalul responsabil pentru propria viaţă.

Persoanele care îşi asumă responsabilitatea de a-şi conduce propriile vieţi fac primul pas în procesul schimbării. Este momentul în care realizează că pot alege liber, aici şi acum, ce fac cu viaţa lor, ce vor să devină.

            Fiecare alegere pe care o facem exclude variantele alternative de alegeri. A te decide pentru un lucru înseamnă a renunţa la un altul.

            Nu întotdeauna ne asumăm pe deplin propriile alegeri. De exemplu, dacă o persoană alege să mănânce mai mult decât metabolismul ei poate să ardă, consecinţa pe termen lung va fi supraponderalitatea sau obezitatea. De cele mai multe ori, o astfel de persoană nu îşi asumă această alegere, ci – sub diferite forme – “i se întâmplă”.

            Persoanele care refuză să îşi înţeleagă propriile decizii refuză să-şi asume renunţările, toate acele renunţări pe care fiecare dintre alegerile noastre cotidiene le implică. Dacă am obiceiul să mănânc câte o cutie de îngheţată mare odată sau alte alternative hipercalorice, atunci renunţ implicit la a avea o conformaţie armonioasă a corpului, un corp sănătos. O altă renunţare pe care o implică un astfel de obicei este modelul pe care îl constitui pentru copilul meu, dacă obişnuiesc să mănânc ca răspuns la emoţiile neplăcute.

            Dacă dăm vina pe factori externi pentru eşecurile noastre, nu ne asumăm responsabilitatea pentru ele, ne simţim ceva mai bine pe moment (nu ne simţim vinovaţi), dar pierdem lecţia pe care am fi putut să o învăţăm din respectivul eşec şi ne predispunem, în continuare, la “căderi”.

Analizarea implicaţiilor profunde ale deciziilor noastre sunt şanse de autodezvoltare.

JOHNNY CASH & U2 - The Wanderer

Când suntem fericiţi suntem mai deştepţi, mai frumoşi şi mai eficienţi!

           Mulţi oameni cred că fericirea este condiţionată de realizări: “dacă o să iau examenul ăsta, o să fiu fericit”, “dacă aş slăbi 5 kilograme, aş fi fericită”, “dacă aş avea un partener, aş fi fericită”, “dacă aş fi apreciat la serviciu, aş fi fericit”. Mai întâi succesul, apoi fericirea.

            De fapt, studiile demonstrează că lucrurile stau exact invers - fericirea duce la succes în aproape fiecare domeniu al vieţii noastre: în căsnicie, în prietenii, în creativitate, în starea de sănătate şi, mai ales, în carieră. Cu cât angajaţii sunt mai fericiţi, cu atât nivelurile de productivitate sunt mai mari, au performanţe mai bune şi sunt mai bine plătiţi.

            Se pare că fericirea ne dă un avantaj chimic real asupra concurenţei. Emoţiile pozitive ne inundă creierul cu serotonină şi dopamină, substanţe care nu numai că ne fac să ne simţim bine, dar ne şi setează creierul astfel încât acesta poate învăţa mai uşor: sunt permise mai multe conexiuni neuronale, care permit o gândire mai rapidă şi mai creativă şi o mai bună capacitate de analiză şi de rezolvare a problemelor. S-ar părea că percepem, înregistrăm şi reţinem mai multe lucruri atunci când suntem într-o dispoziţie bună.

            Cheia pentru a ne cultiva fericirea este să ne amintim că putem permanent creşte şi că suntem responsabili pentru comportamentele şi gândurile noastre. Modul în care acţionăm poate schimba realitatea. Dacă suntem conştienţi că obiceiurile noastre contează pentru a ne creşte nivelul de emoţii pozitive, atunci este probabil că vom încerca să ne cultivăm obiceiuri pozitive, ne vom documenta în domeniul psihologiei pozitive şi vom încerca să facem o schimbare în bine.

            Fericirea este determinată într-o proporţie de 80% de lumea internă (gânduri, atitudini, comportamente) şi doar într-o proporţie de 20% de condiţiile externe. Psihologia pozitivă studiază fericirea, optimismul, nădejdea şi succesul. Conform experţilor în psihologie pozitivă, orice persoană este capabilă să îşi antreneze creierul pentru a fi mai pozitivă, mai fericită.

            Începe chiar de astăzi să practici 5 obiceiuri pe care le poţi alege din postarea anterioară – “Suntem responsabili pentru propria noastră fericire”.

Suntem responsabili pentru propria noastra fericire

           Fericirea nu este o pleaşcă ce ne pică de sus, ca o pară mălăiaţa. Fericirea nu “se întâmplă”, ci avem posibilitatea, într-o măsură destul de mare, de a o cultiva şi determina.

           Avem posibilitatea să ne creştem nivelul de fericire, să atingem un nivel cât mai înalt al emoţiilor pozitive. Sau avem opţiunea de a sta cu mainile încrucişate. În domeniul acesta, al fericirii, al stării noastre interne nu există teren neutru: sunt ori fericit, ori nefericit. Este exact la fel cu faptul că nu putem să nu ne gândim la nimic. Permanent, în mintea noastră rulează nişte gânduri, care determină, până la urmă, modul în care ne simţim.

            Vestea bună este că noi putem influenţa prin ceea ce gândim şi prin ceea ce facem starea noastră de fericire. Cel mai important este angajamentul intern de tipul: vreau să descopăr şi să aplic în viaţa mea ceea ce m-ar putea face mai fericit/ă. Dintr-o postare pe un blog s-ar putea să aflu nişte idei, bune de aplicat, dar un angajament intern în acest sens mă face să am un tropism faţă de obiceiurile menite să aducă fericirea. Psihologia pozitivă se referă la adoptarea unei abordări proactive pentru crearea fericirii.

            În continuare, câteva idei pentru ca fericirea să fie un musafir obişnuit:

• Nu aştepta până vine Paştele pentru a face curat: ordonează-ţi casa şi viaţa ori de câte ori este nevoie. Scapă de lucrurile care nu îţi trebuie (fizice - hainele pe care nu le mai porţi, psihologice - regrete, ranchiună) la intervale regulate şi bucură-te de consecinţele pozitive
• Nu amâna lucrurile care trebuie oricum făcute până la urmă. Dacă ceva trebuie făcut, fă-o! Cu cât amâni mai mult, cu atât te vei simţi mai frustrat/ă şi mai nemulţumit/ă. Dar, de îndată ce te implici şi faci ceea ce trebuie să faci, vei trăi cu siguranţă emoţii pozitive, cum ar fi fericirea, mândria, satisfacţia, sentimentul de eficienţă proprie.
• Află care sunt punctele tale forte, talentele tale şi pune-le în valoare! Implică-te în activităţi care îţi etalează punctele tale forte şi evită să te subevaluezi pentru slăbiciunile tale.
• Când ne facem griji, ne preocupăm excesiv pentru viitor. Când regretăm, ne fixăm prea mult pe trecut. A ne lăsa mintea să rătăceacă în oricare din aceste două direcţii ne împiedică să profităm la maxim de prezent. Este mult mai profitabil să “trăim clipa”, aici şi acum.
• ţine un jurnal al aspectelor pozitive din viaţa ta; scrie în fiecare seară 3 – 5 lucruri bune care s-au întâmplat în acea zi, sau motive de mulţumire, de recunoştinţă. Reciteşte-l ori de câte ori simţi nevoia să îţi resetezi starea internă.
• Învaţă să fii mulţumit/ă de tine! Încurajează-te, acordă-ţi feedback pozitiv atunci când faci orice lucru bun, atunci când ai orice realizare, chiar dacă este vorba de lucruri mici. Fii propriul tău antrenor. Acordă-ţi recompense.
• Râzi! Râsul relaxează corpul, îmbunătăţeşte funcţionarea mentală, creşte imunitatea şi îi apropie pe oameni. Cultiva simtul umorului si invata sa faci haz de necaz, chiar si de propriile neplaceri.
• Petrece cât mai mult timp alături de oameni optimişti. Fericirea şi optimismul sunt contagioase.
• concentrează-te pe calităţile oamenilor. Cele mai bune relaţii sunt constituite pe recunoaşterea reciprocă a punctelor forte. Înceacă să subliniezi lucrurile bune şi succesele atunci când le observi la ceilalţi.
• Fii altruist! Ajută-i pe cei din jur! Fă-le bine, îngrijeşte-i, iubeşte-i şi fă lucruri pozitive pentru cei din jur fără nici un motiv!
• învaţă să răspunzi mental gândurilor negative, demolează-le cu contraargumente! Pentru orice gând negativ poţi găsi un alt gând pozitiv care să îl neutralizeze. Aceasta nu înseamnă să susţii că totul este roz, ci să găseşti partea bună chiar şi din lucrurile mai puţin bune. Resemnifica in mod pozitiv experientele neplacute - de exemplu, o imprejurare frustranta poate fi resemnificata ca o oportunitate de dezvoltare personala, de maturizare, de largire a inimii.
• priveşte dificultăţile sau eşecurile ca fiind temporare, specifice unei anumite situaţii şi cauzate de unele motive exterioare, nu interioare.
• profită din plin de evenimentele benefice, de realizări, interpretează-le ca fiind permanente, generale şi determinate de motive interne, de calităţile tale intrinseci. 
• cultiva o perspectiva pozitiva si optimista: de exemplu, gaseste provocari acolo unde altii vad amenintari. Aceasta iti va creste motivatia de a actiona, de a incerca, in loc de a te retrage.
• Fa zilnic exercitii fizice: mergi pe jos 10.000 de pasi sau fa jumatate de ora de aerobic cu ajutorul videoclipurilor pe care le poti gasi gratis pe internet. Sportul este un antidepresiv si un anxiolitic eficient si, in plus, creste si capacitatile cognitive.

Ce este NEVROTICISMUL?

        Nevroticismul (sau emotionalitatea) este o trasatura de personalitate care a fost descrisa initial de Hans Eysenck. Este caracterizat prin niveluri inalte de sentimente negative, precum depresia, anxietatea, mânia, vina.
Potrivit teoriei lui Eysenck, nevroticismul se bazeaza pe un prag scazut de activare a sistemului nervos simpatic, sistem responsabil de reactiile "fight-or-flight" (lupta sau fugi) atunci cand apare un pericol.
         Persoanele nevrotice, care au acest prag scazut de activare a sistemului nervos simpatic, nu pot sa isi inhibe reactiile emotionale si vegetative in fata unor stresori minori, experimentand sentimente negative, tahicardie, hiperensiune, transpiratii, tensiune musculara. Pot interpreta destul de frecvent situatiile obisnuite ca fiind amenintatoare si frustrarile minore ca dificultati insurmontabile. Sunt adesea extrem de constienti de propriile lor reactii (mai ales in public) si rusinosi si pot avea probleme legate de controlul impulsurilor si de amanarea recompenselor. Nevroticismul este asociat cu o inteligenta emotionala scazuta si este considerat un factor de risc pentru tulburarile de anxietate si depresive.
          Persoanele stabile emotional, care au praguri inalte de activare a sistemului nervos simpatic si un bun control al emotiilor, experimenteaza sentimente negative doar in fata stresorilor majori, avand capacitatea de a ramane calmi sub presiune.

Respectul de sine

Respectul de sine înseamnǎ o pǎrere realistǎ şi apreciativǎ despre sine.

Realistǎ înseamnǎ a recunoaşte şi defectele şi calitǎţile proprii.

Apreciativǎ înseamnǎ a privi potenţialul propriu, capacitatea de devenire.

Implicǎ a te considera o fiinţǎ umanǎ şi a-i privi pe ceilalţi ca fiind oameni, adicǎ a valoriza demnitatea de om.

Stima de sine este diferitǎ şi de mândrie, dar şi de devalorizarea de sine, care sunt nesǎnǎtoase.

Mândria este un mecanism de apǎrare care îşi are rǎdǎcinile în nesiguranţa proprie. Este întâlnitǎ la persoanele cu tulburare de personalitate narcisicǎ.

Devalorizarea de sine poate fi întâlnitǎ în comportamentul submisiv, în codependenţǎ, în depresie.

O stimǎ de sine sǎnǎtoasǎ implicǎ şi recunoaşterea a cât de multe mai ai de învǎţat, de primit, de crescut şi existǎ o bucurie în acest proces de dezvoltare personalǎ.

Daca nu am mai facut sport de mult timp si suntem obisnuiti cu un stil de viata sedentar, exercitiile fizice vor fi, la inceput, dificile. Pe masura ce conditia noastra fizica se imbunatateste, exercitiile devin din ce in ce mai usoare si mai placute. Incepem de unde suntem - si ne consolidam puterea incepand de acolo. Cresterea respectului de sine urmeaza acelasi principiu.

Senzatia de valorizare goneste oboseala

          Oboseala este o senzatie traita subiectiv, in functie de sarcina pe care o avem de efectuat. Suntem obositi in fata unei sarcini despre care preconizam ca are o mica sansa de a ne valoriza resursele. Dar ne invioram brusc pentru o sarcina diferita, al carei rezultat ne-ar putea valorifica maxim potentialul.
          Astfel, oboseala are legatura si cu varful piramidei lui Maslow si cu cognitiile noastre: ce gandim despre sarcina care o avem de efectuat. Daca indeplinirea respectivei sarcini ne face sa ne simtim mai competenti, mai increzatori in propriile forte, este mai probabil ca senzatia de oboseala sa fie diminuata.
Aplicatie practica: putem goni oboseala alternand sarcinile.

Senzatia de eficienta proprie este un sistem imunitar al constiintei, conferindu-i rezistenta, putere si capacitate de refacere.

Cum poate fi crescută serotonina din creierul uman fără medicamente?

 

Conform unui articol publicat în J Psychiatry 2007: 32(6): 394-399, avem la dispoziţie mai multe mijloace care cresc serotonina la nivel cerebral:

1. dispoziţia pozitivă, emoţiile pozitive, să ne simţim bine şi fericiţi
2. expunerea la lumină: chiar şi într-o zi noroasă, lumina de afară poate fi peste 1000 lux, un nivel care nu este atins în condiţii obişnuite prin iluminarea artificială
3. exerciţiile fizice au efect antidepresiv şi anxiolitic
4. dieta bogată în triptofan (carnea de curcan, laptele, bananele, nucile şi ouăle conţin triptofan) Triptofanul este precursorul serotoninei, al melatoninei şi al vitaminei PP.

Ce se intampla in creierul uman in timpul indragostirii?

            După studiile imagistice RMN funcţionale, în dragostea pasională sunt activate metabolic aceleaşi regiuni cerebrale ca în hipomanie şi în abuzul de substanţe. Cortexul prefrontal, hiperactiv la pacienţii cu depresie, este inactiv în dragostea pasională. Nucleul caudat şi nucleul ventral tegmental (implicaţi în craving, pofta psihologica de drog) şi secreţia de dopamină sunt activate la subiecţii care văd fotografiile celor de care sunt îndrăgostiţi.

            Un studiu efectuat pe adolescenţii care trăiau dragostea pasională a arătat că aceştia dormeau mai puţin, acţionau compulsiv mai des, li se părea că au o mulţime de idei şi de energie creatoare, se angajau mai uşor în comportamente riscante (de exemplu, şofatul imprudent). Modificările neuroimagistice ale persoanelor care îşi privesc iubiţii şi cele ale tinerelor mame care îşi privesc copiii sunt foarte asemănătoare, amândouă fiind experienţe intens recompensatoare.

            Gânditul obsesiv la persoana iubită şi actele compulsive sunt frecvente la îndrăgostiţi. În primii 2 – 4 ani ai relaţiei, s-a constatat creşterea nivelurilor de beta-fenil-alanină, o substanţă care seamănă cu amfetamina şi care provoacă o stare euforică şi cauzează trecerea cu vederea a defectelor celuilalt. Odată ce ataşamentul se consolidează şi “îndrăgostirea” face loc unei relaţii mai stabile şi mai puţin exuberante, nivelurile de beta-fenil-alanină revin la normal şi intră în joc oxitocina şi vasopresina, care au rol în interacţiunile sociale, în crearea legăturilor. Oxitocina favorizează legăturile între oameni: este eliberată la mamă în timpul alăptării, la membrii unui cuplu atunci când petrec timp împreună şi atunci când sunt implicaţi în activităţi sexuale. Viagra (sildenafil) pare a facilita eliberarea de oxitocină, cel puţin la şoareci.

            Chiar dacă suntem conştienţi că dragostea nu poate fi redusă la componentele ei biochimice sau imagistice, este fascinant să descoperim măcar o parte din ceea ce se petrece în creierul nostru atunci când ne îndrăgostim.

Ce este emoţia exprimată?

Emoţia expimată este un construct din psihologie, definit (Brown, 1962, 1972) prin 5 componente:

1. supraimplicarea emoţională

2. comentarii critice

3. ostilitate

4. remarci pozitive

5.căldură în relaţiile interpersonale

           Unele studii iau în considerare doar primele 3 componente ale emoţiei exprimate, considerând că acestea ar fi factori de risc pentru recăderile din tulburările mai sus menţionate, în timp ce alte studii iau în considerare toate cele 5 componente prin care Brown a definit emoţia expimată.

            De obicei, in literatura psihiatrică şi psihologică, un “înalt nivel al emoţiei exprimate” se referă la trăsăturile negative ale acesteia. Ar fi mai clar pentru cititorii acestor studii dacă s-ar preciza clar “un nivel înalt al emoţiei negative exprimate”.  

            S-a dovedit prin multiple studii faptul că un nivel înalt al emoţiei exprimate (caracterizat prin atitudine critică, ostilă  şi supra-implicată emoţional) la rudele unei persoane cu o tulburare mentală este un factor precipitant al recăderilor în tulburări precum schizofrenia, alcoolismul, tulburarea bipolară sau la copiii cu dizabilităţi de învăţare.

            S-a pus problema dacă emoţia exprimată este o trăsătură (care există la rudele pacienţilor înainte de debutul tulburării) sau o stare (apărută după debutul afecţiunii) şi dacă există variaţii transculturale, precum şi dacă este etic acest construct (deoarece presupune posibila culpabilizare a rudelor),  precum şi cum poate fi modificat un nivel înalt al emoţiilor negative exprimate.

          

O metoda verificata de a retine eficient pentru totdeauna ceea ce ai de invatat

1. invata un material nou dimineata
2. reciteste-l seara sau inainte de a te culca
3. arunca o privire peste material (revizuieste-l) urmatoarea zi.
4. repeta-l din nou peste 3 zile
5. repeta-l din nou peste 7 zile
6. repeta-l din nou peste 2 saptamani

7. repeta-l din nou peste o luna

8. repeta-l din nou peste 2-3 luni

Descopera placerea de a invata

Orice subiect poate deveni placut, poate fi domesticit, chiar si cele care la prima vedere par a fi plictisitoare.Imprieteneste-te cu materialul pe care il ai de studiat.

Vizualizeaza faptul ca deja ai invatat ceea ce iti propui, satisfactia lucrului bine facut, a auto-eficientei, increderea profesionala, atitudinea de invingator.
Zambeste atunci cand citesti, cauta partea amuzanta din orice, razi si cultiva-ti buna dispozitie, cauta "legaturi jucause" pentru a retine (de exemplu, daca ai de retinut o lista de termeni fazi, plictisitori, nascoceste o poveste haioasa in care sa ii inglobezi).
Gandeste pozitiv, cultiva-ti increderea in capacitatile tale de a invata.
Motiveaza-te permanent. Incepe ziua de lucru cu un interval de motivare, crestere a autoeficientei, gandire pozitiva. Perfectioneaza-ti incontinuu modul in care inveti. Exista suficiente resurse gratuite pe Net in acest sens, nu este nevoie sa cheltuiesti bani ca sa primesti "mura-n gura" astfel de informatii. In plus, motivatia cuiva care plateste un curs de invatare eficienta sau de coaching in acest sens este mai mica decat a unei persoane care isi asuma responsabilitatea de documentare si autoperfectionare in acest sens pe termen lung.

Inveti mai usor daca poti afla imediat cat de buna a fost performanta ta. Incearca sa iti autotestezi cunostintele dupa ce ai terminat un subiect, sa vezi cu ce ai ramas.
Monitorizeaza zilnic timpul. Dupa o saptamana, revezi ceea ce ai monitorizat si stabileste ce imbunatatiri poti sa faci.
Fixeaza-ti deadline-uri ca sa iti poti concentra fortele si sa indeplinesti mai mult intr-un timp mai scurt.

Rasfoieste materialul, vezi care este structura lui. Imparte-l in bucati. Utilizeaza harti mentale. Bifeaza fiecare sectiune, pe masura ce ai inteles-o. Subliniaza informatiile esentiale.
Invata mai intai scheletul, lucrurile esentiale. Pune intrebari, lamureste-te. Nu incercasa retii ceva ce nu ai inteles.

Mizeaza pe punctele tale tari in procesarea informatiei (de exemplu, daca inveti predominant vizual, foloseste culori, desene, scheme). Foloseste post-it-uri.
Citeste teatral, dramatic informatiile pe care vrei sa le retii sau sopteste-le.
Fa rezumatul materialului cu voce tare.
Vizualizeaza cu ochii mintii materialul, parcurgand in minte paragrafele importante.
Reformuleaza ceea ce citesti utilizand propriile cuvinte, scrie ceea ce crezi tu referitor la subiectul citit.
Gaseste-ti un partener de invatat cu care sa iti pui intrebari reciproc (atat de lamurire, pe parcurs ce invatati, cat si de testare, in final).

Cum poti invata mai eficient?

Seteaza-ti o stare calma a mintii. "Don't worry, learn happy!"
Fa-ti ordine pe birou si in camera in care inveti.
Acorda-ti recompense cand ai terminat un subiect de invatat.
Programeaza-ti plimbari pe afara de cate 30 minute - o ora intre reprizele de invatat.
Jumatate de ora de sport aerobic, urmata de un dus te invioreaza.
Cauta sa te binedispui in pauzele de invatat, ia legatura cu cineva care te face sa razi, urmareste un scurt film comic.
Serveste micul dejun, chiar daca nu ai chef si nu iti este foame.
Mananca ceva usor la pranz si seara, daca vrei sa continui sa inveti dupa aceste mese.
Supravegheaza-ti pozitia corpului atunci cand inveti. Transmite-i subconstientului tau (stand drept) faptul ca te vei descurca sa inveti, indiferent de dificultatea materialului pe care il vei avea de invatat. Ceea ce crezi despre tine este o autoprofetie care se va implini.

Educa-ti mintea sa refuze sa refuze sa se angreneze in alte activitati. Ori decate ori iti dai seama ca iti zboara atentia in alta parte, readu-o asupra materialului pe care doresti sa il studiezi. Fa acest lucru fara a te judeca, fara a te invinovati sau eticheta nefavorabil. Esti propriul tau partener in eficientizarea invatarii, deci cultiva doar ceea ce te ajuta sa inveti mai bine.
Gaseste mijloace de a limita distragerile (pune telefoanele pe silentios, scoate din priza televizorul sau calculatorul, daca surfezi pe Net mai mult timp decat intentionezi initial).

Mentine-ti permanent in minte scopul pentru care inveti.
Ce vei face de acum inainte diferit (in mod practic) daca inveti respectivul material?
De ce anume este important pentru tine?
Ce stii deja despre acel subiect?
Ce ti-ar placea sa afli nou?

Un mod simplu de a-ti imbunatati stima de sine: actioneaza!

Actiunile noastre sunt gimnastica de intretinere a stimei de sine.
Activitatile zilnice pot fi considerate nu doar simple corvezi, ci mijloace de a creste senzatia de autocontrol si de apropiere de imaginea de sine ideala. Fiecare alegere, din fiecare moment conteaza fie pentru intarirea "muschiului" stimei de sine, fie, prin non-actiune, pentru descurajare si confirmarea propriilor temeri.
Persoanele cu o buna stima de sine isi inving temerile si actioneaza: daca actiunile proprii si le evalueaza ca "reusite", atunci aceasta le intareste suplimentar stima de sine, daca rezultatul actiunilor proprii inclina catre esec, il relativizeaza si atribuie o parte din determinism factorilor externi. Astfel isi conserva si augmenteaza stima de sine.
Totusi, nu trebuie folosite numai micile activitati, in detrimentul sarcinilor urgente sau importante. De exemplu, in preajma unui examen, studentii isi pot gasi de lucru orice alte activitati (chiar daca sunt utile sau necesare) numai pentru a evita sa se apuce de invatat.
Un alt fel de a actiona care ne creste stima de sine este de a deveni expert intr-un domeniu. Aceasta amelioreaza sentimentul de competenta profesionala si favorizeaza si recunoasterea sociala, care ofera un feedback pozitiv suplimentar.
Asadar, pentru a-ti imbunatati stima de sine este nevoie sa actionezi!
Totul incepe printr-o modificare concreta a comportamentului.
Fiecare dintre alegerile pe care le facem zi de zi (a sta, a evita, a amana sau dimpotriva, a actiona, a indrazni) este, de fapt, o alegere pe care o facem referitor la stima noastra de sine si la dispozitia noastra.

Miscarea antipsihiatrica si experimentul Rosenham

       Miscarea antipsihiatrica porneste de la presupunerea ca boala psihica este un mit (Thomas Szasz, 1967) si ca, de fapt, persoanele diagnosticate cu boli psihice se lupta sa gaseasca un sens intr-o lume nebuna. Principalul argument folosit este faptul ca boala este un concept fizic si deci nu poate fi aplicat acest termen tulburarilor psihologice la care nu a fost demonstrat substratul fizic. Actualmente exista insa dovezi fizice pentru cele mai multe patologii psihiatrice, inclusiv studii genetice si imagistice, asa ca acest argument al antipsihiatriei nu mai poate sta in picioare.
       Szasz insusi practica doar pana la un punct ceea ce predica: oferea o forma de consiliere care avea ca scop sa ajute clientii sa isi descopere si sa isi consolideze propriile lor resurse, dar nu facea acest lucru cu pacientii psihotici sau la cei depresivi cu elemente psihotice sau cu idei suicidare.
       Unul din curentele antipsihiatrice a fost cel al "etichetarii", initiat de Scheff (1984), care vedea diagnosticarea psihiatrica ca o violare a normelor sociale. Unul din adeptii acestui curent, Rosenhan (1973) a efectuat un experiment care a vizat validitatea diagnosticelor psihiatrice, in care a incercat sa dovedeasca faptul ca psihiatrii nu pot sesiza diferenta intre persoanele sanatoase si cele cu o tulburare psihica. Studiul a fost impartit in 2 parti: in prima parte a urmarit sa demonstreze faptul ca psihiatrii nu pot detecta o persoana sanatoasa, iar in a doua parte a incercat sa demonstreze ca psihiarii nu pot detecta o persoana cu tuburari psihice. In ambele parti ale studiului, psihiatrilor li s-au oferit premise false si astfel "s-a demonstrat" ca ar ajunge la concluzii false.
       In prima parte, falsii pacienti sustineau ca ar avea halucinatii auditive si s-a urmarit daca psihiatrii ii diagnosticheaza ca avand o tulburare psihotica sau nu.
       In a doua parte, psihiatrilor li s-a spus ca ar exista niste pacienti psihiatrici care de fapt simuleaza simptomele (fara ca acest lucru sa fie adevarat) si li sa cerut sa ii detecteze.
Practic, studiul s-a redus la a demonstra de bine detectau psihiatrii din anii '70 simularea la pacientii lor.
       Una din criticile care i-au fost aduse a fost faptul ca daca un pacient inghite voluntar sange si apoi se prezinta la camera de garda a oricarui spital, unde isi induce varsatura, va fi in majoritatea cazurilor diagnosticat cu o afectiune de tract digestiv superior.
       Experimentului intreprins de Rosenham i-au fost aduse multiple alte critici, care pun la indoiala calitatea cercetarii stiintifice. (le puteti gasi AICI)