Ce inseamna sa fii paranoic?

Termenul de "paranoic" se poate referi la:

- tulburarea de personalitate paranoica sau trasaturi de personalitate paranoica

- tulburarea deliranta (cu vechea denumire "paranoia")

- un anumit subtip de schizofrenie, cel paranoid

- tulburarea de involutie paranoica

- tulburarea psihotica cu trasaturi paranoice din cadrul etilismului cronic

Cel mai adesea, folosim termenul de "paranoic" atunci cand ne referim la o tulburare de personalitate paranoica sau la trasaturi de personalitate paranoica, in cazul in care nu sunt indeplinite toate criteriile pentru o tulburare de personalitate.

Persoanele cu tulburare de personalitate paranoica sunt antipatizate de cei din anturajul lor, sunt inadaptate si sfarsesc prin a intra in conflict cu majoritatea persoanelor cu care intra in contact.

Dar ce inseamna tulburarea de personalitate paranoica?

Tulburarea de personalitate paranoică se caracterizează prin tendinţa generalizată şi nejustificată, care se manifestă în diverse contexte, de a interpreta acţiunile altor persoane ca fiind orientate în mod deliberat pentru a-l umili sau ameninţa pe cel în cauză. Are ca dominante structurale orgoliul şi interpretativitatea, manifestate din tinereţe, alături de abilităţile relaţionale selective. Suspiciunea şi lipsa de încredere în cei din jur sunt întreţinute de o stimă de sine exagerată, care cultivă raporturi interpersonale sărace şi mereu problematizante. 

Indivizii manifestă neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii, ale căror intenţii sunt interpretate ca rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există nici un motiv de îngrijorare. Sunt exagerat de suspicioşi, tinzând să testeze deseori fidelitatea partenerilor sau autenticitatea datelor, faptelor şi situaţiilor prezentate. Au dubii nejustificare referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau colegilor. Ei tind să fie anxioşi, distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac adeseori “din ţânţar armăsar”. Poartă pică tot timpul şi sunt implacabili faţă de insulte, injurii sau ofense. În situaţia în care greşesc, heteroatribuie eşecul, ceilalţi sunt întotdeauna acuzaţi de intenţii malefice sau conduite ostile, prin mecanisme proiective. 

Cu alte cuvinte, paranoicul nu isi poate accepta propria agresivitate si invidie si atunci o proiecteaza asupra altora., ajungand sa creada in propriile lui proiectii. Multi cred ca paranoicul minte atunci cand ii acuza pe ceilalti de intentii rauvoitoare, dar de fapt paranoicul nu isi da seama in mod constient ce face, atunci cand proiecteaza. Asta nu inseamna ca nu este predispus sa minta sau sa isi atribuie merite care nu ii apartin, ba chiar dimpotriva.

In general, paranoicii sunt evitati si respinsi din grupul din care incearca sa faca parte, pentru ca nimeni nu este dispus sa suporte in mod cronic acuzele nefondate ale paranoicului, suspiciozitatea cronica, invidia, rautatea si rigiditatea pe care le manifesta acesta. Combativitatea şi tenacitatea se manifestă cu o elocvenţă surprinzătoare mai ales în apărarea drepturilor personale. Cu un simţ particular al interesului personal pentru care luptă cu o hotărâre nestrămutată, cel în cauză pare un excentric litigios sau, în cel mai bun caz, un colecţionar de injustiţii. În tendinţa de a obţine tot ceea ce crede că i se cuvine, el apelează la toate forurile justiţiare reale şi imaginare, expunându-şi argumentaţia logică, a cărei premisă, îndoielnică sau falsă, este însă atent disimulată. Rezonanţa afectivă redusă le conferă o conduită rece, detaşată, distantă. 

Tendinţa de autovalorizare şi atitudinea auto-referenţială sunt obiectivate prin starea de continuă alertă şi apelul la exemplul personal: îşi subliniază mereu calităţile şi realizările, printr-un apel continuu la posibilităţile şi acţiunile sale. Chiar si atunci cand este incompetent, paranoicul va incerca sa creeze o masca de falsa competenta si se va teme sa nu ii fie descoperite slabiciunile.

Pe fundalul autoaprecierii şi supraestimării, persoana paranoiacă dezvoltă fantezii de omnipotenţă şi supravalorizare, pe care le prezintă ca atare sau cu o discretă disimulare. Atunci cand aceste fantezii de supraestimare sunt insotite de o slaba pregatire, in realitate, paranoicul isi va declansa mai accentuat mecanismele de aparare si comportamentul inadaptat.

Shapiro descria caracterul paranoid ca fiind rigid, preocupat de chestiuni referitoare la voinţă şi autocontrol, cu idei rigide referitoare la bine şi rău şi cu standarde excesiv de înalte. Atunci când individul cu trăsături paranoide nu reuşeşte să îndeplinească aceste standarde, resimte ruşine, pe care Shapiro o descrie ca fiind o ameninţare internă şi astfel este pus în acţiune mecanismul de apărare numit proiecţie, prin care ameninţarea este proiectată în exterior, sub forma credinţei că ceilalţi cred lucruri rele sau manifestă rea-voinţă faţă de individul paranoid. Odată ce ameninţarea este identificată în exterior, se realizează o mobilizare suplimentară, în sensul intensificării vigilenţei, suspiciozităţii şi antagonismului defensiv împotriva acesteia.

Tot Shapiro (1981) a identificat trăsăturile narcisistice ale tulburării de personalitate paranoice. El a văzut sentimentele de grandoare şi de aroganţă ca o compensare a sentimentelor de ruşine, de insignifianţă. A descris preocuparea constantă a persoanelor cu trăsături paranoide faţă de persoanele cu rang sau autoritate superioare, care pot constitui o ameninţare în sensul că pot să îi minimalizeze şi să îi facă să se simtă neputincioşi. Personalităţile paranoide fac mereu referire la statut şi rang, tocmai din cauza sentimentelor acute de inferioritate, ruşine şi slăbiciune. De exemplu, o pacienta cu o astfel de tulburare de personalitate facea mereu apel la diferenta dintre "concurs" (cand sunt mai multi concurenti) si "examen" (cand e un singur concurent) pentru a-si compensa rusinea unei slabe pregatiri profesionale si faptul ca ocupase un post prin frauda, platindu-l prin spaga.

Atunci când îi sunt ameninţate sentimentele, caracterul paranoid se retrage într-o stare de hiperrigiditate, mobilizându-şi mecanismele de apărare şi devenind şi mai rigid. Proiecţiile sale pot să nu fie exact duplicatul ameninţării interne, dar rezultă din îngrijorările tipice pe care caracterele rigide le folosesc drept mecanisme de apărare. Aceste îngrijorări se referă la a fi dispreţuit, umilit sau controlat de ceilalţi, a fi prins în capcană sau a fi prejudiciat. Caracterul rigid al persoanelor paranoide le face să fie admirative şi pline de respect faţă de figurile cu autoritate, dar, în acelaşi timp, le face să opună rezistenţă, să fie defensive şi pline de resentimente.Astfel, ei au o atitudine excesiv de lingusitoare fata de persoanele cu rang ierarhic superior, dar concomitent le antipatizeaza si nu suporta sa le faca nici un fel de observatie, mai ales referitoare la propria incompetenta, pe toate interpretandu-le ca "persecutii".

Sindromul picioarelor nelinistite (Sindromul Ekbom)

Sindromul picioarelor nelinistite se caracterizeaza prin senzatii neplacute la nivelul picioarelor, care apar in repaus si sunt ameliorate de miscare. Este destul de frecvent intalnit, afectand aproximativ 10-15 % din populatia generala, cel mai adesea fiind intalnit la adulti si la varstnici.
In unele cazuri, nu se cunoaste cauza acestui sindrom, in altele au fost descoperite: uremie crescuta, deficienta de fier, neuropatie periferica (diabet zaharat sau alcool), radiculopatie lombosacrata, hipotiroidism, hipertiroidism, artrita reumatoida, deficienta de acid folic, porfirie sau tratamentul cu antipsihotice clasice, sulpirid, metoclopramid sau litiu. Se presupune ca sindromul picioarelor nelinistite (SPN) este strans legat de scaderea dopaminei care are loc seara. Fierul este implicat in producerea dopaminei, astfel explicandu-se corelatia SPN cu deficienta de fier. Exista cercetari care sustin si implicarea unei componente genetice in acest sindrom.

Tratament
1. Modificarea stilului de viata:

• evitarea tutunului, alcoolului, cafeinei
• exercitii fizice regulate, dar nu seara, inainte de culcare
• instituirea unei rutine a somnului (culcatul si sculatul la aceleasi ore, fara a dormi in timpul zilei)
• evitarea medicamentelor care pot cauza sindromul picioarelor nelinistite
• evitarea meselor tarzii
• efectuarea unei bai calde seara sau consumul unei cesti cu lapte cald

2. Tratament farmacologic:

• agenti dopaminergici: ropinirol, pramipexol
• carbamazepina, gabapentin
• antialgice
• benzodiazepine
• suplimente cu fier

Un psihiatru bun

Psihiatrul este medicul care se ocupă de tulburările psihice, dar poate oferi, atunci când este nevoie, şi consiliere în situaţiile de viaţă cărora simţim că nu le putem face faţă sau poate face psihoterapie, dacă are şi această specializare. Nu toţi psihiatrii sunt şi psihoterapeuţi, dar cei care sunt au posibilitatea să aleagă, în funcţie de nevoile pacientului din faţa lor, dacă terapia aleasă va fi una prin medicamente psihotrope, una prin vorbe (psihoterapie) sau ambele.

Mulţi oameni se feresc să apeleze la un psihiatru şi asta din cauză că la noi în ţară încă persistă eroarea că “dacă te duci la psihiatru eşti nebun”. În alte ţări, este o responsabilitate asumată faţă de propria sănătate psihică vizita la psihiatru. Oricare dintre noi poate avea anumite supărări sau stresuri care să îi depăşească posibilităţile de a le face faţă. Tocmai pentru a preîntâmpina o stare cronică de depresie, anxietate sau alt tip de decompensare, este bine să cerem din timp sfatul unui psihiatru.
De exemplu, atunci când suntem temători sau anxioşi în public, când ne simţim inima bătând cu putere, sau avem o senzaţie de nod în gât, însoţită de tremor, ameţeală, senzaţie de cald sau rece, este posibil să avem o problemă legată de anxietate.
Atunci când suntem trişti cea mai mare parte a zilelor şi ni se pare că viaţa nu mai are sens, că orice am face este în zadar, că nu suntem buni de nimic, că cei din jur ne consideră incompetenţi şi vedem viitorul doar în culori sumbre, când nu mai avem nici un chef de lucrurile care înainte ne plăceau, este posibil să avem o problemă din spectrul depresiei.
In astfel de situaţii, avem nevoie de un psihiatru bun.

Dar ce înseamnă ca un psihiatru să fie bun?

Cel mai adesea un psihiatru bun, ca orice medic bun, este unul despre care primim recomandări bune, adică unul care a mai fost “verificat” de cunoştinţe, rude, amici, prieteni, colegi şi i-a ajutat cu succes. Primul criteriu este aşadar cel al eficienţei. Indrăzniţi să vă documentaţi asupra mecanismului de acţiune al medicamentelor şi puneţi întrebări psihiatrului vostru, atât despre problema care vă aduce la el, cât şi despre medicamente, despre ce se întâmplă în creierul nostru şi despre cum vă poate el ajuta.
Al doilea criteriu este cum te face să te simţi. Dacă medicul psihiatru se comportă ca un “tătuc” pe moşia proprie, dacă îţi vorbeşte de sus şi nu ţine cont de ceea ce îi spui, sau dacă îl simţi mai depresiv şi mai angoasat decât tine, este un semn că nu a reuşit să îşi rezolve propriile probleme. Eu personal prefer o persoană echilibrată, care să aibă de dăruit în relaţia terapeutică.
Cred că oricare dintre noi ar dori ca atunci când merge la orice fel de doctor să poată stabili o relaţie bună, să se simtă ascultat, înţeles, sprijinit şi ajutat. Dar în cazul unui psihiatru, modul în care se poartă cu pacienţii este şi mai important, pentru că, spre deosebire de alte specialităţi medicale, psihiatria se ocupă de sufletul omului.
Oricând putem lua o pastilă care ne reglează ritmul în care bate inima sau tensiunea arterială, acest lucru îl putem face indiferent care a fost relaţia cu medicul care ne-a prescris acel medicament. Dar atunci când avem deja o grămadă de temeri, când anxietatea ne face să ne simţim vulnerabili, este mult mai important să ne simţim acceptaţi şi înţeleşi, fără a fi judecaţi.
Al treilea criteriu este cât de deschis este faţă de multiplele faţete pe care le poate avea o problemă psihică şi, implicit, faţă de posibilele abordări terapeutice. De exemplu, dacă un pacient este profund religios, creştin ortodox, poate să fie o problemă dacă psihiatrul îi spune că depresia lui este strict o problemă legată de un dezechilibru al neurotransmiţătorilor din creier. Este esenţial ca psihiatrul să poată privi persoana care îi solicită ajutorul ca pe un întreg şi nu doar ca pe o etichetă sau un diagnostic – “depresie” sau “anxietate”. Ne place să fim acceptaţi şi înţeleşi în totalitatea noastră, ca persoane.
Al patrulea criteriu se referă la o temeinică documentare a celor mai bune şi mai recente metode terapeutice. Psihiatrii au şi ei, ca oamenii din orice profesie, viziuni diferite, moduri de a gândi diferit şi chiar şcoli de formare diferite. Psihiatria, spre deosebire de alte specialităţi medicale, s-a schimbat mult în ultimii ani, atât ca sistem de clasificare al bolilor, cât şi ca tratament. Cărţile şi metodele de tratament s-au schimbat cu timpul. Experienţa poate fi cel mai bun profesor, dar este de preferat un psihiatru cu o educaţie solidă, care este pasionat de ceea ce face şi caută mereu ce este nou în domeniul lui, unul care se perfecţionează continuu.
Al cincilea criteriu este modul în care oferă feedback. Vă face să vă simţiţi că a înţeles exact ceea ce i-aţi spus? Vă pune întrebări ca să se asigure, în acest sens, reformulează, vă cere la rândul lui un feedback ca să se asigure că a înţeles corect? Cei mai mulţi psihiatri care au şi o formare psihoterapeutică vor proceda astfel, ceea ce până la urmă oglindeşte respectul reciproc care este normal să existe într-o relaţie terapeutică.

Pe măsură ce se vor extinde şi la noi în ţară clinicile particulare, pacienţii vor învăţa să îşi ceară drepturile, să îşi clarifice ce doresc, iar atitudinea atotsuficientă a medicilor care se comportă ca un stăpân pe moşie o să fie înlocuită de o atitudine centrată pe client, plină de empatie şi colaborare. De altfel, acest proces a şi început la noi în ţară, o dovadă în acest sens fiind unele clinici particulare care se extind, în timp ce unele spitale de stat se închid, se restrâng sau se restructurează.

Cariprazina (RGH-188)

Cariprazina (RGH-188) este un nou antipsihotic descoperit in 2003 de cercetatorii de la Gedeon Richter, firma producatoare de medicamente din Ungaria.
Se presupune ca mecanismul de actiune al cariprazinei ar fi agonismul partial receptorilor dopaminergici D3 si D2, cu o afinitate mai mare pentru receptorii D3. In plus, cariprazina are o afinitate de legare relativ redusa pentru receptorii serotoninergici 5HT2c si histaminergici H1.
Actualmente, este in studii de faza III pentru schizofrenie si mania din tulburarea bipolara, si in studii de faza II pentru depresia bipolara.
Din cauza afinitatii sale pentru receptorii dopaminergici, a fost luat in calcul rolul sau si in tulburarea depresiva majora (depresia unipolara) si se presupune ca ar putea avea un potential antiabuz in dependenta de cocaina.

Pare a fi destul de apropiat de aripiprazol prin:
- mecanismul de actiune, de agonism partial al receptorilor dopaminergici
- puterea antipsihotica destul de slaba comparativ cu alte antipsihotice
- faptul ca determina, ca efect secundar, akatizie (senzatia subiectiva de neliniste interioara)

Spre deosebire de aripiprazol insa, pare a fi destul de sedativ.

ortopsihiatria

Ortopsihiatria este o ramura a psihiatriei axata pe:
- corectarea tulburarilor mintale si comportamentale incipiente si "la limita" cu normalul, mai ales la copii si tineri
- dezvoltarea tehnicilor de promovare a sanatatii mintale si a cresterii si dezvoltarii emotionale armonioase.

Ortopsihiatria implica colaborarea dintre psihiatrie, psihologie si asistenta sociala psihiatrica.

Ce este NEVROTICISMUL?

        Nevroticismul (sau emotionalitatea) este o trasatura de personalitate care a fost descrisa initial de Hans Eysenck. Este caracterizat prin niveluri inalte de sentimente negative, precum depresia, anxietatea, mânia, vina.
Potrivit teoriei lui Eysenck, nevroticismul se bazeaza pe un prag scazut de activare a sistemului nervos simpatic, sistem responsabil de reactiile "fight-or-flight" (lupta sau fugi) atunci cand apare un pericol.
         Persoanele nevrotice, care au acest prag scazut de activare a sistemului nervos simpatic, nu pot sa isi inhibe reactiile emotionale si vegetative in fata unor stresori minori, experimentand sentimente negative, tahicardie, hiperensiune, transpiratii, tensiune musculara. Pot interpreta destul de frecvent situatiile obisnuite ca fiind amenintatoare si frustrarile minore ca dificultati insurmontabile. Sunt adesea extrem de constienti de propriile lor reactii (mai ales in public) si rusinosi si pot avea probleme legate de controlul impulsurilor si de amanarea recompenselor. Nevroticismul este asociat cu o inteligenta emotionala scazuta si este considerat un factor de risc pentru tulburarile de anxietate si depresive.
          Persoanele stabile emotional, care au praguri inalte de activare a sistemului nervos simpatic si un bun control al emotiilor, experimenteaza sentimente negative doar in fata stresorilor majori, avand capacitatea de a ramane calmi sub presiune.

Cum poate fi crescută serotonina din creierul uman fără medicamente?

 

Conform unui articol publicat în J Psychiatry 2007: 32(6): 394-399, avem la dispoziţie mai multe mijloace care cresc serotonina la nivel cerebral:

1. dispoziţia pozitivă, emoţiile pozitive, să ne simţim bine şi fericiţi
2. expunerea la lumină: chiar şi într-o zi noroasă, lumina de afară poate fi peste 1000 lux, un nivel care nu este atins în condiţii obişnuite prin iluminarea artificială
3. exerciţiile fizice au efect antidepresiv şi anxiolitic
4. dieta bogată în triptofan (carnea de curcan, laptele, bananele, nucile şi ouăle conţin triptofan) Triptofanul este precursorul serotoninei, al melatoninei şi al vitaminei PP.

Ce se intampla in creierul uman in timpul indragostirii?

            După studiile imagistice RMN funcţionale, în dragostea pasională sunt activate metabolic aceleaşi regiuni cerebrale ca în hipomanie şi în abuzul de substanţe. Cortexul prefrontal, hiperactiv la pacienţii cu depresie, este inactiv în dragostea pasională. Nucleul caudat şi nucleul ventral tegmental (implicaţi în craving, pofta psihologica de drog) şi secreţia de dopamină sunt activate la subiecţii care văd fotografiile celor de care sunt îndrăgostiţi.

            Un studiu efectuat pe adolescenţii care trăiau dragostea pasională a arătat că aceştia dormeau mai puţin, acţionau compulsiv mai des, li se părea că au o mulţime de idei şi de energie creatoare, se angajau mai uşor în comportamente riscante (de exemplu, şofatul imprudent). Modificările neuroimagistice ale persoanelor care îşi privesc iubiţii şi cele ale tinerelor mame care îşi privesc copiii sunt foarte asemănătoare, amândouă fiind experienţe intens recompensatoare.

            Gânditul obsesiv la persoana iubită şi actele compulsive sunt frecvente la îndrăgostiţi. În primii 2 – 4 ani ai relaţiei, s-a constatat creşterea nivelurilor de beta-fenil-alanină, o substanţă care seamănă cu amfetamina şi care provoacă o stare euforică şi cauzează trecerea cu vederea a defectelor celuilalt. Odată ce ataşamentul se consolidează şi “îndrăgostirea” face loc unei relaţii mai stabile şi mai puţin exuberante, nivelurile de beta-fenil-alanină revin la normal şi intră în joc oxitocina şi vasopresina, care au rol în interacţiunile sociale, în crearea legăturilor. Oxitocina favorizează legăturile între oameni: este eliberată la mamă în timpul alăptării, la membrii unui cuplu atunci când petrec timp împreună şi atunci când sunt implicaţi în activităţi sexuale. Viagra (sildenafil) pare a facilita eliberarea de oxitocină, cel puţin la şoareci.

            Chiar dacă suntem conştienţi că dragostea nu poate fi redusă la componentele ei biochimice sau imagistice, este fascinant să descoperim măcar o parte din ceea ce se petrece în creierul nostru atunci când ne îndrăgostim.

Ce este emoţia exprimată?

Emoţia expimată este un construct din psihologie, definit (Brown, 1962, 1972) prin 5 componente:

1. supraimplicarea emoţională

2. comentarii critice

3. ostilitate

4. remarci pozitive

5.căldură în relaţiile interpersonale

           Unele studii iau în considerare doar primele 3 componente ale emoţiei exprimate, considerând că acestea ar fi factori de risc pentru recăderile din tulburările mai sus menţionate, în timp ce alte studii iau în considerare toate cele 5 componente prin care Brown a definit emoţia expimată.

            De obicei, in literatura psihiatrică şi psihologică, un “înalt nivel al emoţiei exprimate” se referă la trăsăturile negative ale acesteia. Ar fi mai clar pentru cititorii acestor studii dacă s-ar preciza clar “un nivel înalt al emoţiei negative exprimate”.  

            S-a dovedit prin multiple studii faptul că un nivel înalt al emoţiei exprimate (caracterizat prin atitudine critică, ostilă  şi supra-implicată emoţional) la rudele unei persoane cu o tulburare mentală este un factor precipitant al recăderilor în tulburări precum schizofrenia, alcoolismul, tulburarea bipolară sau la copiii cu dizabilităţi de învăţare.

            S-a pus problema dacă emoţia exprimată este o trăsătură (care există la rudele pacienţilor înainte de debutul tulburării) sau o stare (apărută după debutul afecţiunii) şi dacă există variaţii transculturale, precum şi dacă este etic acest construct (deoarece presupune posibila culpabilizare a rudelor),  precum şi cum poate fi modificat un nivel înalt al emoţiilor negative exprimate.

          

Miscarea antipsihiatrica si experimentul Rosenham

       Miscarea antipsihiatrica porneste de la presupunerea ca boala psihica este un mit (Thomas Szasz, 1967) si ca, de fapt, persoanele diagnosticate cu boli psihice se lupta sa gaseasca un sens intr-o lume nebuna. Principalul argument folosit este faptul ca boala este un concept fizic si deci nu poate fi aplicat acest termen tulburarilor psihologice la care nu a fost demonstrat substratul fizic. Actualmente exista insa dovezi fizice pentru cele mai multe patologii psihiatrice, inclusiv studii genetice si imagistice, asa ca acest argument al antipsihiatriei nu mai poate sta in picioare.
       Szasz insusi practica doar pana la un punct ceea ce predica: oferea o forma de consiliere care avea ca scop sa ajute clientii sa isi descopere si sa isi consolideze propriile lor resurse, dar nu facea acest lucru cu pacientii psihotici sau la cei depresivi cu elemente psihotice sau cu idei suicidare.
       Unul din curentele antipsihiatrice a fost cel al "etichetarii", initiat de Scheff (1984), care vedea diagnosticarea psihiatrica ca o violare a normelor sociale. Unul din adeptii acestui curent, Rosenhan (1973) a efectuat un experiment care a vizat validitatea diagnosticelor psihiatrice, in care a incercat sa dovedeasca faptul ca psihiatrii nu pot sesiza diferenta intre persoanele sanatoase si cele cu o tulburare psihica. Studiul a fost impartit in 2 parti: in prima parte a urmarit sa demonstreze faptul ca psihiatrii nu pot detecta o persoana sanatoasa, iar in a doua parte a incercat sa demonstreze ca psihiarii nu pot detecta o persoana cu tuburari psihice. In ambele parti ale studiului, psihiatrilor li s-au oferit premise false si astfel "s-a demonstrat" ca ar ajunge la concluzii false.
       In prima parte, falsii pacienti sustineau ca ar avea halucinatii auditive si s-a urmarit daca psihiatrii ii diagnosticheaza ca avand o tulburare psihotica sau nu.
       In a doua parte, psihiatrilor li s-a spus ca ar exista niste pacienti psihiatrici care de fapt simuleaza simptomele (fara ca acest lucru sa fie adevarat) si li sa cerut sa ii detecteze.
Practic, studiul s-a redus la a demonstra de bine detectau psihiatrii din anii '70 simularea la pacientii lor.
       Una din criticile care i-au fost aduse a fost faptul ca daca un pacient inghite voluntar sange si apoi se prezinta la camera de garda a oricarui spital, unde isi induce varsatura, va fi in majoritatea cazurilor diagnosticat cu o afectiune de tract digestiv superior.
       Experimentului intreprins de Rosenham i-au fost aduse multiple alte critici, care pun la indoiala calitatea cercetarii stiintifice. (le puteti gasi AICI)

aripiprazolul (Abilify)

Aripiprazolul este un agonist partial al receptorilor D₂ care actioneazã ca stabilizator al sistemului dopaminergic.
Dintre antipsihotice, aripiprazolul este cea mai frecventa cauza de akatizie, neliniste, senzatia subiectiva de nevoie de miscare. In practica clinica, se intalnesc ca efecte adverse si tremorul, durerile musculare, anxietatea, insomnia, chiar agitatia. Spre deosebire de alte antipsihotice, nu da crestere in greutate, are un profil metabolic bun, dar o eficienta discutabila.

Un nou antipsihotic: lurasidona.

Lurasidona (cu denumirea comerciala Latuda) este un nou antipsihotic aprobat de FDA pentru tratamentul pacientilor cu schizofrenie. Se asteapta sa fie disponibil pe piata in primul trimestru al acestui an, 2011.

Doza de start recomandata este de 40 mg, administrata o data pe zi, cu mancare. Doza maxima zilnica este de 80 mg.
Asa cum arata studiile de faza III (Pearl 1 si 2), cele mai frecvente efecte secundare sunt: akatizia, parkinsonismul, greata si sedarea. Este putin probabil sa dea crestere in greutate sau anomalii metabolice.
Eficienta antipsihotica pare a fi similara aripiprazolului (Abilify) sau ziprasidonei (Zeldox), dar inferioara olanzapinei (Zyprexa).

Lurasidona se bucura de o promovare agresiva din partea companiei producatoare (Sunovion), care incearca sa ii atribuie imbunatatiri ale functiei cognitive, ale memoriei sau posibile actiuni antidepresive*, dar fara dovezi suficiente.

*  Stahl S.M. The serotonin-7 receptor as a novel therapeutic target. Journal of Clinical Psychiatry. 71(11):1414-5, 2010 Nov.

Glosolalia sau "vorbirea in limbi"

       In limbaj medical, glosolalia este un limbaj neinteligibil, alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. Se intalneste in isterie (tulburari disociative, manifestari conversive), schizofrenie.
       In limbaj teologic, glosolalia sau "vorbirea in limbi" reprezinta una dintre harismele Sfantului Duh. In Biblie, este descrisa experienta din ziua Cincizecimii, in care insa respectiva vorbire avea sens, era o comunicare rationala, asa cum este descrisa in Faptele Apostoliilor 2:11. “…Iudei sau prozeliti, Cretani si Arabi, ii auzim vorbind in limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”. Acest fenomen mai este cunoscut si sub denumirea de xenolalie, adica vorbirea intr-o limba necunoscuta anterior de respectiva persoana, dar vorbire coerenta, cu sens.
       Unele culte neoprotestante din zilele noastre, cum sunt penticostalii si crestinii charismatici sustin ca aceasta manifestare este prezenta in randurile lor chiar si in zilele noastre. Ei sustin ca este o manifestare involuntara, asupra careia nu au control. Pentru cei din jur, ei par a vorbi intr-un limbaj de neinteles. Studiul lui Newberg* arata ca in aceasta stare exista modificari in lobii frontali, parietali si in caudatul stang. Ramane de vazut in ce masura aceste modificari imagistice se aseamana (sau nu) cu cele din tulburarile disociative.

* Newberg AB, Wintering NA, Morgan D, Waldman MR (2006). The measurement of regional cerebral blood flow during glossolalia: A preliminary SPECT study. Psychiatry Res. Oct 11

Andrew B. Newberg este asistent universitar in Radiologie la Spitalul Universitatii Pennsylvania, cu interese legate de cercetarea psihiatrica, neurologica, legata de modul in care religia crestina, experientele mistice influenteaza creierul. Este cunoscut publicului din Romania prin cartea "Cum ne schimba Dumnezeu creierul" si filmul "What the Bleep Do We Know?", ambele de o discutabila calitate stiintifica si fara nici o legatura cu medicina bazata pe dovezi, dar interesante ca ipoteze.

Psihiatri, psihologi, psihoterapeuti

Psihiatrii sunt medici specializati in tratarea tulburarilor psihice, incluzand, printre altele, depresia, anxietatea, schizofrenia, tulburarea bipolara, tulburarile de alimentatie, dependentele de diverse substante. Pentru a fi psihiatri specialisti, au terminat Facultatea de Medicina (cu durata de 6 ani) si rezidentiatul in Psihiatrie (cu durata de 5 ani). Au dreptul de a prescrie atat medicamente de uz general (in virtutea absolvirii Facultatii de Medicina), cat si a celor psihotrope.

Unii psihiatri au, pe langa specializarea in psihiatrie, si formare in psihoterapie (care dureaza intre 2 si 5 ani). Acestia au posibilitatea sa aplice individualizat, de la caz la caz, psihoterapie, consiliere, sau farmacoterapie, in functie de nevoile individualizate ale clientului.

Psihologii sunt in ultimii ani in crestere ca numar in tara noastra, in cea mai mare parte datorita proliferarii facultatilor particulare (actualmente, studii cu durata de 3 ani). Unii dintre psihologi pot avea formare in psihoterapie, dar nu au dreptul de a prescrie medicamente de nici un fel, intrucat nu sunt medici. Altii pot fi specializati in psihologie organizationala sau in psihologie clinica. Psihologii care sunt specializati in psihologie clinica sunt cei care sunt angajati in spitalele de psihologie. Nu pun diagnostice si nu stabilesc tratamente, ci aplica diverse teste psihologice, la cererea medicului psihiatru.

Scurta descriere a tulburarilor de anxietate

Un atac de panica este o schimbare brusca sau o criza in care pacientul resimte o teama intensa si prezinta simptome precum: palpitatii, tahicardie (batai accelerate ale inimii), intretaierea respiratiei, senzatie de sufocare sau de inabusire, transpiratie, tremor, frisoane sau valuri de caldura, ameteala, parestezii (furnicaturi ale degetelor), durere in piept sau in abdomen, senzatia de lesin, uscaciune a gurii, greata, vedere neclara, incordare musculara, frica de moarte, de a nu-si pierde controlul sau de a nu actiona in vreun mod nebunesc.
Tulburarea de panica consta in atacuri de panica frecvente sau suparatoare, care incep sa afecteze viata de zi cu zi, persoana putandu-si petrece mult timp anticipand cu teama urmatorul atac de panica. Tulburarea de panica poate fi insotita de agorafobie, adica de teama de a face un atac de panica in locuri publice sau spatii deschise. Principala preocupare in tulburarea de panica si agorafobie o constituie teama de panica sau de atacurile de anxietate.

Anxietatea sociala este caracterizata de anxietate fata de situatiile sociale sau de performanta: frica de a fi in centrul atentiei, de a face sau spune ceva penibil si de a fi perceput ca anxios. La baza fobiei sociale sta teama fundamentala de evaluare negativa. Insa atat probabilitatea, cat si consecintele nefavorabile ale unei eventuale evaluari negative sunt anticipate exagerat, ceea ce duce treptat la evitarea situatiilor in care ar putea surveni evaluarea de catre ceilalti. Cele mai suparatoare simptome fizice din fobia sociala sunt cele mai vizibile pentru ceilalti: inrosirea la fata, transpiratiile si tremorul. Persoanele cu fobie sociala se pot teme de faptul ca ceilalti ar considera ca anxietatea lor nu este justificata si ca ii vor evalua negativ.
Situatiile sociale care provoaca anxietate sunt cele care presupun (initierea si mentinerea conversatiilor, intalnirile, petrecerile unde sunt multi oameni nefamiliari), interactiuni interumane, situatiile de performanta (vorbitul in public, sustinerea unei prezentari la intalniri si seminarii) sau situatiile care implica o posibila intrare in atentia celorlalti (statul la rand, folosirea transportului in comun, a toaletelor publice, utilizarea telefonului cand sunt altii in jur, mancatul sau bautul in public).
Tulburarea de personalitate evitanta consta in inhibitie sociala, sentimente de insuficienta, inadecvare, inferioritate si hipersensibilitate la evaluarea negativa, frica de respingere si de umilire, care debuteaza devreme (in tinerete) si insoteste persoana intreaga viata. Este "sora mai mica" a fobiei sociale (daca ne referim la intensitate), dar "mai permanenta".

Fobiile specifice sunt reactii de teama provocate de anumite obiecte sau situatii (numite stimuli fobici). Expunerea la stimulii fobici este evitata sau indurata cu anxietate intensa. Persoana in cauza recunoaste ca teama sa este excesiva sau irationala.
Fobiile specifice pot fi legate de animale (caini, serpi), mediul inconjurator (inaltime, furtuna, apa), sange, injectii sau rani; anumite situatii (avioane, lifturi, spatii inguste).

Tulburarea obsesiv-compulsiva presupune prezenta obsesiilor si a compulsiilor.
Obsesiile sunt idei, ganduri, imagini sau impulsuri care survin in mod repetat in mintea subiectului. Ele sunt identificate drept produse ale gandirii proprii, sunt percepute drept suparatoare, si subiectul incearca sa le contracareze, sa le ignore sau sa le suprime.
Compulsiile sunt comportamente repetitive sau stereotipe, care survin ca reactie la o obsesie, pentru a impiedica aparitia unui eveniment mai putin probabil sau a unui sentiment de disconfort.

Tulburarea anxioasa generalizata se manifesta prin anxietate si ingrijorare excesive, prezente in majoritatea zilelor, referitoare la diverse evenimente sau activitati, cum ar fi, familia, banii, serviciul sau sanatatea. Ingrijorarile au dimensiuni exagerate in legatura cu evenimentul temut si sunt greu de controlat. Printre simptomele anxietatii generalizate, se numara tensiunea musculara, sentimentul de stat ca pe ghimpi, iritabilitatea, dificultati de concentrare, oboseala permanenta, insomnia, cefaleea.

Sindromul de stres postraumatic apare la unii dintre supravietuitorii unei eveniment traumatizant si este caracterizata prin intruziuni repetate ale amintirilor dureroase, reexperimentari ale evenimentului traumatic, paralizie emotionala (incapacitatea de a manifesta emotii), anxietate de fond crescuta, precum si de incercari constante de a preveni reaparitia amintirilor, prin strategii de evitare.

Anxietatea, temerile, fricile, fobiile

Orice persoana a experimentat in repetate randuri, pe parcursul vietii, anxietati, temeri, frici, fobii. Tulburarile anxioase sunt adeseori subestimate, deoarece teama este, de obicei, un sentiment normal, util si protector.

Nivelurile medii de anxietate sunt deseori bine-venite pentru cresterea randamentului. De exemplu, un elev sau un student care resimte un nivel mediu de anxietate fata de o teza sau un examen se va pregati cu constiinciozitate.

Chiar si nivelurile relativ ridicate de anxietate pot fi considerate normale in anumite circumstante, in functie de experienta anterioara a persoanei (daca a mai fost confruntata sau nu cu respectiva situatie), de pregatirea ei (raportat la dificultatea situatiei respective) si de modul in care evalueaza respectiva situatie si pe sine insasi.

Atunci cand nelinistile si temerile ajung sa deranjeze persoana, sa fie recurente, irationale, sa interfere cu functionarea ei (acasa, la scoala, la serviciu, in relatiile cu cei din jur), sa ii scada randamentul sau sa nu o mai lase sa se bucure de viata, este necesara consultarea unui psihoterapeut sau a unui psihiatru.

Psihoterapeutul trateaza tulburarile de anxietate prin colaborare cu clientul, il invata sa isi gestioneze eficient propria teama si inteleg fiziologia fireasca a anxietatii si modul in care pot fi influentate simptomele corpului (palpitatiile, uscarea gurii, greata, disconfortul abdominal, tremorul, transpiratiile, senzatia de sufocare, incordarea muschilor).

Dintre multiplele metode psihoterapeutice, terapia cognitiv-comportamentala este cea care este cea mai bine sustinuta de studii si este prima recomandare in toate ghidurile internationale de tratament pentru anxietate.

Psihiatrul priveste anxietatea ca pe un dezechilibru al neurotransmitatorilor din creier si o trateaza cu medicamente.

Recomandarea de prima linie o constituie antidepresivele serotoninergice (ISRS, inhibitorii specifici de recaptare ai serotoninei): escitalopram (Cipralex), citalopram (Citaloran, Linisan), fluoxetina (Prozac, Magrilan, Fluran, Fluoxin), sertralina (Asentra, Serlift, Stimuloton, Zoloft), fluvoxamina (Fevarin), dar pot fi utilizate si alte antidepresive pentru reechilibrarea neurotransmitatorilor. Tratamentul cu antidepresive poate dura cateva luni.

Benzodiazepinele (Anxiar, Xanax, Diazepam, Rivotril) pot fi asociate la initierea tratamentului medicamentos, dar administrarea lor este bine sa fie pe termen scurt, intrucat prezinta riscul de dependenta.

Medicul psihiatru este cel in masura sa decida alegerea si durata tratamentului de la caz la caz, precum si posibila combinare a tratamentului medicamentos cu psihoterapia, combinatie acreditata a avea cele mai bune rezultate.